Cantece de leagan

M-am plans ca am prea multa energie… m-am plans ca n-am pe ce sa o consum. Am cerut si mi s-a dat! Exact ce am vrut, aia mi s-a dat! Am vrut sa petrec, sa ma distrez asa cum nu am mai facut-o de cativa ani. Am inceput de joi... Am vrut nopti albe la distractie si am dormit in trei zile si trei nopti, 7 ore adunate… ce de cifre magice :D Am vrut ore suplimentare la munca, sa fac rost de bani pentru Viena... dar tocmai in zilele astea cand am si petrecut??? Nu, nu ma plang. Asta am vrut... eu am vrut! Mi-e dor de blog. Mi-e dor de scris. Nu mai am timp. Acum am prins o fereastra intre proiecte si in loc sa imi dau scaunul pe spate si sa inchid ochii, eu tot cu ei in calculator stau. Ma dor, ma ustura, ii simt impaienjeniti, stiu ca le-ar prinde bine o pauza... stiu. O sa imi cada o unghie. Mi-e drag de ea. Nu vreau sa cada! Daca beau Nestea mai trebuie sa si mananc?             

Las lacrimile sa imi curga in voie pe obraji. Ma curata de prea multele adunate cu atata grija in mine. Nu, nu sunt trista. Mai dau jos un strat. Atata tot. Imprumut sentimente si le transform in mine. In ce vreau eu. Sau in ce as vrea sa fie. Castelul se inalta mai sus si mai sus si cartile nu sunt lipite intre ele. Am obosit. Si am atat de multa energie neconsumata... unde sa mi-o urlu? M-am plictisit. Ce altceva mai e de facut? Provoaca-ma! Invata-ma! Distreaza-ma! Fa ceva original. Spunce-mi ce nu mi-a zis nimeni pana acum. Arata-mi ce nu am vazut niciodata. Hai sa fugim... unde? Intotdeauna altundeva. De acord?              De ce?

Pentru ca am nesabuinta de a crede ca in mine, fara artificii si falsitati, exista ceva ce poate fi iubit. Am pretentia sa fiu vazuta asa cum sunt si apreciata. Inclusiv pentru faptul ca ma arat asa cum sunt. In impertinenta mea, cer admiratie neconditionata. Cred in mine? Uneori. Sau si atunci doar ma mint. Dar ma mint frumos :P si atunci cred. Poate nu am de ce. Si poate ca am. Posibilitatile sunt intotdeauna infinite. Poate merit. Poate nu. Nu conteaza ce. Orice. La orice te-ai gandi, raspunsul e acelasi. Ce vreau? Ce mai conteaza? Cui ii pasa? Nici macar mie.              Pentru cine? Pentru mine? Probabil… cu toate ca nu sunt sigura. Pentru el? Nu. Care el? Pentru ea. Da. Cu siguranta pentru ea. Da, pentru tine. Dar pe tine nu te-am intrebat niciodata ce vrei. Ce vrei pentru mine? Daca ai avea de ales intre a fi eu si a ma integra nemaifiind eu, ce ai alege? Ce ti-ai dori sa fi fost? Sau te-am mai intrebat? Si te intreb cu atata siguranta, incat ai zice ca stiu cine sunt. Poa

Play. Inchid ochii. Galben. Nisipiu. Pamantul fuge pe sub mine cu viteza constanta. Nu sunt nici ametita de ceea ce vad, nici nu mi se face rau. Sunt relaxata. Privesc. Pamantul este crapat. Sterp? Nu. In expectativa. Ridic privirea. Fuga pamantului se opreste incet. Insesizabil. In mijloc, un copac. Isi intide ramurile in voie, circular, cu respect fata de natura care l-a creat. E un copac gros, dar nu e batran. Nu e noduros. Coroana bogata e ca o pictura... verde proaspat... nu crud, nu prafuit, nu batran, ci verde. Nu vad nori... pentru ca nu vad cerul? Si nici macar o adiere fina... totul e static. Ma uit in jos si la picioarele mele, prin crapaturile pamantului, apare ceva auriu. O lacrima de aur rasare in fata mea, prinsa in varful unui fir de iarba... nu, nu e fir de iarba. E tulpina. Creste gratioasa in fata mea cu miscari circulare... se unduieste sub lacrima de aur care isi tese o aura stravezie in jur. Stop.

Iar m-am visat coborand scari. Fata de data trecuta, cand am coborat in fuga, bucuroasa ca le cobor, niste scari de bloc, usor spiralate, acum am coborat cu frica. Erau niste scari de franghie, pe care incercam sa cobor de pe un zgarie-nori. Si nu aveam pe unde altundeva sa cobor de acolo. Imi tremurau si mainile si picioarele. Coboram incet, atenta la fiecare pas, cautand pe pipaite sfoara de sub mine. Era vara. Aveam o fusta scurta pe mine si nu aveam chiloti. Realizam cat sunt de sexoasa fara chiloti pe franghiile alea. La jumatatea drumului m-am odihnit pe o terasa. Apoi am inceput din nou sa cobor. De data asta nu mai eram asa de departe de pamant, asa ca nu imi mai era chiar atat de frica. Jos, la baza scarilor, erau doi barbati. Cel din dreapta, tanar si frumusel, brunet, bine facut, cel din stanga... nu mai stiu cum arata... nu cred ca l-am vazut foarte bine. Parca ceva mai matur. Ma admirau de la distanta. Am trecut printre ei fara sa ii privesc... cautam scara blocului de

Esti sigur? Esti sigur ca asta vrei? Esti sigur ca asta iti doresti pentru tine? Pentru acum? Pentru mai tarziu? Ce vrei de la viata? Esti sigur? Esti sigur? Esti sigur? Calculatorul stie ca tu nu stii ce vrei. Te intreaba intr-una: esti sigur ca nu vrei sa salvezi? Esti sigur ca aici vrei sa salvezi? Esti sigur ca vrei sa iesi? Esti sigur? Si, invariabil, tu ii dai “YES”. Click. YES. Stii ca langa YES exista si NO? Ai timp sa te razgandesti... Esti sigur ca asta e drumul pe care vrei sa o iei? Calculatorul nu te intreaba daca esti sigur ca vrei sa incepi ceva. Te lasa sa incerci orice. Ar fi inutil sa incerce sa te opreasca. Invariabil, tu ai da YES. Esti sigur ca vrei sa incerci? YES. Ok. Nu iti place? Uninstall. Esti sigur? YES. Unable to find file... uninstall failed. Repeat. Failed. Repeat. Failed. Ce faci? Il lasi acolo… din cand in cand te intorci si incerci din nou. Pana la urma gasesti un patch ceva care te ajuta sa dezinstalezi... esti sigur? YES

Azvarle-ti adoratia peste mine. Improasca-ma de sus pana jos. Fa-ma sa simt din nou zeitatea din mine Si-n urma dispari. Lasa-ma sa mor. Din prea multa cruzime in jurul meu tes Singuratati din perle negre-alintate – Clipe rebele ce vesnic traiesc Intre pulpe de scoici fertile, imaculate.

Buzele tale-nfierate In roza carne fierbinte Imi numara clipe murdare Cu iz de “mai vreau”. Sarutul brutal ti-a furat Din pielea uda parfumul Sa-mi urle in mine constant Subjugarea-ti nocturna.

Ma imbat cu propriile-mi lacrimi. Le beau cu nesat ca pe shoturi. In Grecia le zic sfinakia. Beau sfinakia din lacrimi de vodka. Ordinara bucurie a trairilor mele… exterioare? De cate ori te-am asteptat sa te imbeti cu mine? De cate ori te voi mai astepta ? Ma plictiseste plictiseala ta. Mai da-mi o sfinakia. B52, asa cum beam cu M. acum atat de multi ani, pe vremea cand eram impreuna, iresponsabile. Pamantul ma tine inca in picioare. Incerc sa imi infig picioarele in el. As vrea pana la glezne sa imi ingrop picioarele, sa nu se mai desprinda niciodata. Dar picioarele mele sunt mai intelepte decat mine. Nu ma asculta. Stau cuminti acolo, in asteptarea urmatoarei brize care sa le ridice usor… sau in asteptarea unui vant puternic si viril, care sa le smulga de-odata si sa le azvarle pana in al noualea cer. De ce sunteti incapatanate, picioare? Voi nu stiti ca de acolo, de sus, caderea este lunga? Dar ce frumos se vede pamantul de acolo…

Siguranta. Nepasare? Nu… inconstienta. Fericire. Inocenta. Curiozitate senina. Stabilitate. Le-am pierdut undeva in trecut, probabil cand am inceput scoala. Sau cel putin pe undeva in zona. Le regasesc din cand in cand, dar niciodata impreuna. Asta e motivul pentru care imi plac mie casele cu pereti inalti. Cu cat mai inalti, cu atat mai bine. Pentru ca ma fac sa ma simt din nou mica. Sau sa simt cum simteam? Cand sunt intr-o astfel de camera, cu tavanul undeva sus, mult mai sus decat sunt eu obisnuita, ma simt in siguranta. Nu imi aduc aminte clar care a fost prima mea amintire. Nu stiu care din ele e prima. Dar imi aduc aimnte clar cresa. Imi aduc aminte si drumul spre cresa. Mergeam cu tramvaiul pe chei si imi placea sa ma uit in boschetii de pe malul Dambovitei. Mama imi spusese ca acolo sunt sobolani. Nu i-am vazut. Sau nu imi aduc aminte sa ii fi vazut. Apoi tramvaiul o lua la dreapta si acolo era magazinul cu papusi. Imi lipeam nasul de geam in fiecare zi, ca sa vad ma

Hai sa dansam impreuna! – inceputul emotiilor cu cosuri pe frunte si cu ochii mari si inocenti (privirea tampa de vitica). De ce nu m-ai lasat aici? Sau mai bine separat… pana ce privirile ni se vor intalni surprinse ca s-au intalnit. – evolutia emotiilor ceva mai calculate, ceva mai retinute, de teama unui esec? Masca: privire fulgeratoare, sfredelitoare intr-o secunda, rasul jovial – de gheata (poti sa o topesti?), sanii stransi in sutienul push-up – impertinent respira deasupra decolteului generos. Lipeste-te de mine! Imi urla in mine dorinta. Mi-ai ucis materia cenusie si mi-ai lasat-o pe aia roz! Priveste-ma cum dansez! Nimeni nu danseaza mai bine ca mine. Asa ca poti sa ma privesti. Nu mi-a mai ramas decat dansul. Dansez de una singura. Nu mai stiu sa ma las condusa. Nu vreau sa conduc. Nu-mi deranja ritmul cu ritmul tau. Taci si priveste-ma! Privirea? Aroganta. O retarda dansand dumnezeieste. A inceput sa iti placa ce vezi? Ha! N-ai vazut bine… ia mai uite-te odata! Pr

Azi e ziua mamei mele. Mama mea nu seamana cu nicio mama din lume. Este cea mai frumoasa fiinta, un inger blond cu ochii mari si albastri, o femeie care stie cum sa te mangaie din priviri, o femeie care stie cum sa zambeasca. Mama mea imi ia durerile cu mana la propriu. Nu stiu ce face cu ele, dar tare imi e ca le pastreaza undeva in ea… Mama mea mi-a fost, imi este si imi va fi intotdeauna cea mai buna prietena. Mama mea este acolo. Indiferent pentru ce. Ma prinde si ma arunca iar. (“Zboara, puiule, zboara!”) Mama mea ma cunoaste, ma intelege si ma iubeste asa cum sunt. Intotdeauna. Cu toate ca nu am fost o adolescenta cuminte (nici pe departe), ea m-a inteles si m-a sustinut. Cu toate ca nici acum nu mi-a venit minte la cap, ea ma intelege, ma sustine si ma iubeste. Primele prostii le-am invatat de la mama. Tot ea m-a invatat despre cinste, sinceritate si bunatate. De la ea am invatat sa iubesc. De la ea as vrea sa mai pot invata atatea… Pe mama mea o iubesc mai