Cantece de leagan

M-am nascut din marea albastra, agitata, plina de viata. Am crescut incet din Ea. Pamant, stanca, buruieni… flori… copaci… O privesc incontinuu fara sa am de ales. Ce avem noi in comun? Traiesc inconjurata de marea care isi arunca valurile peste limitele mele cu o ritmicitate nesfarsita. Ma erodeaza incet, dar sigur. La focul din mine nu poate sa ajunga. Nu poate sa il stinga. Nu poate sa il distruga. Doar eu il pot distruge, consumandu-l. Erupand cateodata, destul de rar, si distrugand tot ce s-a cladit in mine intre doua cataclisme. Totusi, cu cat erup mai rar, cu atat forta distructiva devine mai mare. Si daca o tin in mine prea mult, poate de frica sa nu ma autodistrug, poate de frica sa nu distrug… florile, o eruptie prea puternica ma poate ineca inapoi in mare. Explodez, ma rup in bucati si cad in mine. Cad in Ea.

De nisip pe picioare, de sare in par, de valuri in urechi, de turcoaz. De mirosul imprastiat de briza, de fosnetul frunzelor de smochin, de palaria cu boruri imense, de marmura itita din mare. De livezile cu maslini, de viile cu ciorchini pictati de Monet, de sate de pescari, de caracatita bronzata. De plimbari pe stanci deasupra marii, de pietricele albe si rotunde inghitind un cargobot, de nisipul negru, de nisipul rosu, de soparla care se plimba si ea pe cararea dinspre nisipul rosu. De stradutele inguste si intortocheate, de casele albe, de vaporas, de stele cazatoare. Mai tine-ma putin in brate!

Fasiute de hartie colorata se invartesc haotic in aerul umed cu miros de iarba cosita si sare de mare turcoaz lovita de stanci rosii-teracota incinse de un soare aproape alb. Da, vreau! Arunca-te de pe stanci! Arunca-te in mare… iubirea respira sub valuri. Nu ai cum sa stii dinainte unde te pot purta curentii dintre ele. Dar, daca nu te arunci, o sa ramai acolo. Vesnic pe stanca, uitandu-te spre valuri. Ars de soare, fara pic de umbra, deasupra apei, dorindu-ti valurile. Asa ca arunca-te! Marea e a ta… tu… esti al ei.