Cantece de leagan

Fasiute de hartie colorata se invartesc haotic in aerul umed cu miros de iarba cosita si sare de mare turcoaz lovita de stanci rosii-teracota incinse de un soare aproape alb. Da, vreau! Arunca-te de pe stanci! Arunca-te in mare… iubirea respira sub valuri. Nu ai cum sa stii dinainte unde te pot purta curentii dintre ele. Dar, daca nu te arunci, o sa ramai acolo. Vesnic pe stanca, uitandu-te spre valuri. Ars de soare, fara pic de umbra, deasupra apei, dorindu-ti valurile. Asa ca arunca-te! Marea e a ta… tu… esti al ei.

Si din nou m-am plictisit. De mine, de ceilalti, de tot. Pana si lucrurile noi imi par tot vechi, uzate… aceleasi. Eu, aceeasi. Nu sunt multumita de mine. Nu sunt indeajuns de nimic. Sunt definitia mediocritatii. Si mi se pare cumplit. Sufar. Degeaba. Dupa care imi trece, ca n-am cum sa fiu constanta . Si am accese de-astea de mandrie cretinoida ca mama, ce tare sunt io. Acum am un acces de recunoastere. De revenire cu picioarele pe pamant. Nu, nu sunt tare. Nu acum.