Cantece de leagan

Curcubee se desprind din roua diminetii si se agata ca un vrej in parul lasat pe spate. Soarele straluceste viu, iarba este de un verde crud, proaspat, inmiresmat. Imi aduc aminte de ele… de ce nu le-am mai vazut? Am fost prea ocupata sa ma plafonez. Credeam ca sunt aproape fericita. Si eram… aproape fericita… asteptam acel ceva care sa imi aduca implinirea fericirii. Si a venit. Nu cum ma asteptam. In niciun caz cum ma asteptam… (“Serios?” Imi sopteste o voce de dincolo). Imi descopar fericirile multe in boabe de roua prelinse pe barbie . Nu, nu plang. Dimineata se asterne de fiecare data roua.

Sunt scarbita. Scarbita de lume, de viata, de imbecili, de impostori, de ipocriti (cei trei I… poate patentez o noua teorie a celor trei I). Incep sa imi doresc schizofrenia. Ar fi mai usor in lumea mea. Uneori imi doresc sa fiu grasa si urata. Ar ramane doar prostia… poate nu ar mai fi atat de dureroasa. Poate ar fi mai simplu. Sau poate nu. Noaptea imi visez stafiile de peste zi. Noaptea traiesc mai frumos. Si toate stafiile incep sa inteleaga cat sunt de insignifiante si dispar. Doar ca intotdeauna vine si dimineata cu iminenta alarma ce imi canta in ureche sa ma trezesc dracului la realitate ! Si din nou “ah! Iar am visat!” mi se strecoara in suflet . Incerc sa mentin senzatia oferita de vis. Incerc sa ii tes continuarea de ca si cum nici nu m-as fi trezit. Incerc sa imi aduc visul in realitate. Ce copil… imi dau seama ca deja pot sa visez orice vreau, pentru ca ochii imi sunt deschisi. Pot sa renunt la stafii si sa visez la tricolici si pricolici noi-nouti, perfecti si inexi

Asternutul albastru, sifonat de trupurile noastre, este inca umed si cald. Imi mangaie pielea cu o catifelare lasciva, imorala. Adulmec mirosul pe care mi l-ai lasat ca memento in perna. Inchid ochii si esti in continuare langa mine. Ma las prada relaxarii si te simt fierbinte in mine. Gura imi este uscata … … Apa curge calduta pe mine, furandu-mi-te. Stau cu ochii inchisi sub jetul puternic. Simt cum se spala fiecare sarutare, fiecare atingere… … Amintirea ramane.

Ma gandeam sa ma apuc sa scriu pe unde am fost, ce am mai facut, pe unde m-am mai plimbat. Am deschis Wordul si mi-am dat seama cat e de aberant. Sa fac un fel de jurnal de calatorii? Sau pur si simplu un jurnal? Penibil… Mai bine imi fac oracol on-line. Ma gandesc in fata documentului deschis cat este de penibila incercarea mea de a… de a ce? De a atrage atentia? Nu. O pot face mult mai eficient in RL si cu un feed-back mult mai puternic si mult mai interesant. De a gasi/intalni “persoane asemeni mie”? Bullshit! Numai tacaniti pe blogurile astea. De a schimba lumea? Nu am aspiratii atat de inalte. Sunt mult prea egocentrica. Si atunci de ce scriu pe blog? Pentru ca m-am plictisit. Alti plictisiti incearca sa isi alunge plictiseala citind platitudinile celorlalti plictisiti. Unii nu scriu din plictiseala. Unii chiar au talent la scris. Dar sunt foarte putini si scriu rar… logic! Altii incearca sa si-l dezvolte. Cu public. Altii nu au talent la scris si nu vor avea in vecii vecilo

In ultimul timp am o noua fantezie… cu un trotuar doar al meu… pe care sa merg doar eu, pe care sa nu existe niciun copac, pe care sa nu parcheze nicio masina, pe care sa nu se usureze niciun animal, pe care sa nu isi scuipe flegmele niciun imbecil. Un paradis doar al meu, pe care sa nu poata sa il strice nimeni, proprietate privata cu drept de omucidere in caz de invadare. Visez la un viitor stralucit in care si pietonii circula pe partea dreapta. A trotuarului, nu ma intelegeti gresit, nu sunt atat de despotica. Visez la o revolutie a pietonilor. Sa ne ridicam cu totii impotriva tiraniei masinilor care ne ocupa spatiul pietonal! Sa „parcam” si noi in mijlocul drumului, ca pe trotuar nu avem loc, iar ei, soferii, sa ne ocoleasca… pe unde mai au si ei loc. Iubesc zona Lipscani , o oaza a pietonilor. Imi doresc sa fie de 10 ori mai mare. Sa fie tot centrul pietonal, ca in mai toate metropolele lumii. Sunt, totusi, optimista. Am inceput sa cred intr-un viitor mai bun de cand am

S-a indragostit de mine pentru ca ma vedea rea. S-a indragostit de mine pentru ca ma vedea de piatra. Imi vedea o frumusete rece, stelara, intangibila. Imi vedea hotararea, determinarea si ambitia. Vedea doar ce vroia sa vada. Vedea si ce nu era acolo. Vedea si inchidea ochii la ce nu ar fi vrut sa vada. Isi repeta singur ca i s-a parut. A insistat sa ma cunoasca. Fascinat, s-a apropiat de mine si m-a intrebat cel mai stupid lucru posibil: “Vii des pe aici?”, iar eu i-am dat cel mai stupid raspuns posibil: “Esti sigur ca vrei sa stii?”… … 9 ore mi-a vorbit despre el. 9 ore i-am vorbit despre el. Dupa 9 ore avea impresia ca stie totul despre mine. S-a lipit de mine si mi-a simtit caldura trupului. Atunci s-a trezit. Socat ca nu a dat peste un trup de marmura , a inceput sa se indeparteze. Hei, unde fugi? Tu chiar credeai ca sunt statuie? Statuile nu vorbesc, sa stii… …Statuile nu plang.

Sa ma fut in idealul filmelor americane si sa-mi bag pula (da, aia pe care nu o am! Ce te fute grija de cate puli pot eu sa fac rost?!?) in basmele care mi-au fost bagate pe gat cand eram mica! De ce pula mea trebuie sa am eu principii si asteptari de la viata si idealuri imposibile? Nu inteleg cat de proasta pot sa fiu cand pun botu’ la toate cacaturie care mi se vand total aiurea. De ce a trebuit sa cred vreodata in "iubire"? Si ce pula mea mai e si "iubirea" asta? M-am saturat sa pretind! Nu, iubirea nu exista. Nu aia care ni se baga pe gat zilnic doar ca sa mai platim un bilet la film sau sa mai cumparam nu stiu ce marca de ciocolata. "Si au trait fericiti pana la adanci batraneti". Ne mint cu nerusinare! Ok, basme… dar nu ne-a spus nimeni niciodata sa nu indraznim sa speram vreodata in asa ceva, ca o sa o luam dracului razna cu totii! Cum pula mea sa mai cred, cand stiu in ce lume traim? – "Nu e asa ca ma iubesti?" – "Nu!". N