Atât de multe sentimente se amestecă în mine ca într-un uragan. Obosesc și încerc să mă odihnesc câte puțin, dar nu reușesc niciodată. Sunt plină de furie. O furie oarbă pe care tot încerc să o ascund sub preș de când mă știu. Am ascuns atât de multă furie, încât nici nu mai văd preșul. Mă înfurie toate clișeele, toate stereotipurile, toate etichetele. Mă înfurie ignoranța, răutatea, lipsa de empatie, manipularea constantă din viața tuturor. A mea. Din viața mea. Mă înfurie propria mea ignoranță. Mă înfurie propria mea furie. Nu îmi amintesc de vreo perioadă în care să nu fi avut sindromul impostorului. Ce caut eu aici? Am văzut un clip pe Facebook – o reclamă – cu un guru american care le învăța pe femei cum să se poarte cu bărbații. M-au apucat toate spumele pământului! Îmi venea să dau cu el de toți pereții! “Dacă îți spune că nu are timp să vă vedeți, dar postează pe Facebook că merge la tot felul de evenimente și se distrează fără tine, prefă-te că nici tu nu ai timp de el ...
Puterea mea de a ma minti pe mine e imensa. Cu toate ca stiu ca ma mint, ma cred in continuare. Si stiu! Iti scriu cateodata de ca si cum tu ai exista. Iti scriu de ca si cum tu, candva, imi vei citi cuvintele. Si stiu ca tu nu existi, dar pentru ca eu iti scriu si iti spun ca tie iti scriu, asta te face pe tine sa existi. Undeva. Am tot scenariul in cap. Tu nu ma cunosti inca, sau poate ma cunosti, dar nu te cunosc eu, sau pote te cunosc, dar nu te recunosc. Bine, sunt mai multe variatiuni pe aceeasi tema, dar scenariul ramane in picioare. Noi doi inca nu stim ca ne iubim. Ma mint ca tu existi si ma cred, cu toate ca stiu ca ma mint. Daca nu m-as mai crede... daca nu m-as mai crede ar fi mult prea greu. Si cand mi-e dor rau de tine te proiectez in prima aparitie si te tin in ea pana... pana mi se face si mai dor de tine, pentru ca eu stiu ca nu esti tu si eu pe tine te vreau. Dar se intampla sa ma ia valul si sa cred. Sa cred pentru o secunda ca tu esti. Ma mint. Ma mint pent...
Cu cât ai impresia că vezi mai mult, cu atât vezi mai puțin. Lanțul iluziilor se leagă verigă cu verigă până te înfășoară ca un cocon, zid aparent impenetrabil. Îți spui că este doar o armură, menită să te apere de săgețile și de gloanțele care șuieră bezmetice în jurul tău. Îți tragi coiful mai bine peste ochi și pășești în siguranță drept înainte cu ochii inchiși sub greutatea zalelor. Oricum, atâta timp cât habar nu ai că sub tine hăul se cască din ce în ce mai adânc, vei merge prin aer ca în desenele animate cu Wile E. Coyote și The Road Runner. Beep-beep! Răbdarea nu a fost niciodată punctul meu forte. De prea multe ori, nici inteligența. M-a salvat intuiția. Bulanul. Uneori, sufletul. Alteori, lipsa lui. Mai pleacă în vacanță. Câteodată simt nevoia să îi dau shut down. Ca acum. Am scos din șifonier lesele de diferite lungimi și cravașa. Un singur animal de companie nu îmi mai ajunge. Surogatele sunt întotdeauna mai eficiente în diverse combinații. Metamorfoz...
Comments
Post a Comment