Romeo și Julieta la Teatrul de Operetă și Musical „Ion Dacian”
În seara asta am fost la Romeo și Julieta la Teatrul de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Un spectacol
care se vrea musical pop-rock. Un musical pop (și când spun pop mă gândesc la
muzica ușoară românească din anii 80) cu influențe de operetă este ce a ieșit
în seara asta. Și asta o spun cu indulgență.
Țin să precizez că nu am văzut distribuția cu Jorge, ci
pe cea cu Lucian Ionescu în rolul lui Romeo. Din ce am citit pe ici, pe colo,
cea cu Jorge a avut un succes nebun. Poate o avea si spectacolul din seara
asta, dar eu nu am mai rezistat până la final să văd reacțiile. Ce pot să spun
cu siguranță este că singura voce de musical din seara asta a fost a lui Adrian
Nour (Benvolio), iar singura voce de operetă a fost a lui Orest Pîslariu
Ranghilof (Capulet tatăl). Restul ori erau răciți, ori au avut o seară proastă.
Sper.
Că mie mi se pare o idee foarte proastă să combini în
același spectacol musicalul cu opereta este doar o părere și ține doar de gust.
Dar că singurii care au și-au jucat bine rolurile au fost aceiași pe care i-am
menționat mai sus, nu mai ține de gust. Au fost momente de-a dreptul penibile.
Și aici nu mă refer la momentul când a început să îi pârâie microfonul lui Mercuțio
și nici când i-a căzut sunetul de tot. Penibilul a fost lansat de la începutul
piesei de nimeni altul decât Daniel Iordăchioae, de altfel eternul penibil al
scenei muzicale românești. În toiul rolului (Prințul din Verona) a uitat
versurile. Dacă la un concert poți să îndrepți microfonul spre o sală plină de
fani care cântă in locul tau, pe scena unui teatru trebuie să improvizezi. În
niciun caz să începi să mormăi melodia. Mai bine taci. Sau te faci că nu îți
mai merge microfonul. Fă playback, Iordăchioae, că la capitolul ăsta ai o
experiență vastă!
Sunt rea. Recunosc. Dar m-a zgâriat pe creieri aproape
toată jumătatea de spectacol pe care m-am torturat să o văd. Mi-a alinat
suferința Adrian Nour, actor foarte bun, implicat în rol așa cum toți ar fi
trebuit să fie. Mi-a tresărit inima în mult prea scurtele momente când a cântat
Orest Pîslariu Ranghilof. Mi-am adus aminte de copilărie și de ce îmi plăcea
atât de mult să merg la operetă. Dar când am recunoscut linia melodică de la
nuș’ ce telenovelă (Cambio dolor
cred) într-un moment de maximă tandrețe între Romeo și Julieta, mă scuzați, dar
mi s-a făcut uMpic greață. Pop-rock ziceați? Îhîm.
Voci pierdute,
gâtuite, pe lângă ton, sub ton, peste ton, unde vreți voi, peste tot, numai
unde trebuia nu. Și când mai cântau și de pe platforma aia care ba se ridica,
ba cobora și actorii abia își țineau echilibrul pe ea, deja spectacolul căpăta
valențe de circ. Ah, că mi-am adus aminte. Să-l fi văzut pe Romeo ce s-a mai
chinuit să urce în balcon! Și asta după ce l-au dus și cu o altă bucată mobilă
de scenă cât mai aproape. Eh, și-a luat revanșa după ce a coborât, cu o
tracțiune impresionantă către buzele Julietei. Sala era în delir. Mie nu îmi
venea să cred. Dă-i românului circ și el se distrează. E OK! La așa spectacol,
noroc de așa public. Alții ar fi aruncat cu ouă. Nici lor nu le-aș fi dat
dreptate. Și așa mă simt vinovată că am aruncat cu ouă virtuale... Sper,
totuși, că a fost doar o seară proastă.
Felicitări,
Adrian Nour! Felicitări, Orest Pîslariu Ranghilof! Vă doresc spectacole multe
înainte!
Comments
Post a Comment